Filippo Bua

Moștenirea unei familii siciliene

Mama își amintește până la șapte generații crescute aici, atât din partea ei, cât și din partea tatălui meu. Suntem insulari prin origine, fără ramuri venite din alte regiuni ale Italiei. A avea rădăcini pe o insulă înseamnă un tip distinct de apartenență. Comunitățile insulare dezvoltă un sentiment puternic de coeziune și continuitate, o identitate care se transmite din generație în generație. Iar sudul Italiei adaugă o intensitate aparte acestui ADN cultural.

Sunt inginer, expert tehnic prin formare, dar înaintea acestei fundații a existat muzica. Am fost DJ, iar o parte din mine va rămâne mereu în energia care adună oamenii împreună. Chiar dacă sunt catanez, copilăria mea a însemnat picioare goale în nisipul din Lipari, în Insulele Eolie, și aventurile din livada bunicilor mei cu măslini seculari. Să mă scufund fără echipament până la șase metri adâncime ca să culeg arici de mare de pe stânci era și este o banalitate.

Copilăria mirosea a ce îmi pregătea nonna: cavolfiore affogato (conopidă gătită lent în sos de roșii cu măsline și anșoa), frumento (grâu fiert, pregătit tradițional la sărbători), uova e provola (ouă cu brânză provola topită), cardi fritti (cardoni prăjiți), sugo di maiale (sos de porc gătit lent), salsiccia e caliceddi (cârnați cu verdețuri sălbatice), zuppa di fave (supă de fasole boabe). Familia mea producea ulei de măsline din soiul Verdello, presat la rece cu roata de piatră trasă de măgari și îl împărțea cu toată familia.

Energia acestui loc se simte atât în satele mici, cât și în castele, lângă mama Etna, în teatre, în grădinile mediteraneene și în bucătăriile vechi. Mirona a venit cu visul de a face cunoscută această cultură poporului ei, cultura siciliană, așa cum am trăit-o noi și care nu se regăsește întotdeauna în tururile turistice comerciale. Tocmai aceste mici secrete — locuri ascunse, localnici meșteșugari, plaje nepopulate, vinuri, preparate, petreceri, prieteni, arhitectură — sunt cele care nu ne-au lăsat să plecăm de aici.

La vita è troppo troppo bella, mai ales când totul începe și se termină cu iubirea.

Mirona Gâdei

Pe măsură ce începi să mergi pe drum, drumul apare

Prima plecare sigură de acasă a fost la 8 ani, când am descoperit magia taberelor. Nu pentru că ai mei mă dădeau afară din casă, ci pentru că exista în mine o esență de călător care licărea puternic. La 11 ani am ieșit prima dată singură din țară. La 18 ani zburam singură peste ocean, în Canada, ca la 20 de ani să-mi petrec o vară în Los Angeles. La 26 de ani mi-am dat seama că Londra este casa mea și nimic nu-mi putea schimba percepția că acela era cel mai fabulos loc de pe pământ. La 40 de ani am zis că mă mut în Bali la cât de tare mi-a plăcut, convinsă că acolo este, de fapt, cel mai frumos loc din lume. La două săptămâni după ce m-am întors din Indonezia, l-am cunoscut pe sicilianul care, într-o singură zi, mi-a completat povestea Eat Pray Love. Italia devenea, astfel, a doua casă și cel mai frumos loc de pe planetă.

Iubirile mele nesfârșite pentru locuri și oameni s-au unit într-o idee cu gust de portocale proaspăt stoarse sau, cum spunea bunicul, oranjadă. În acest pahar s-au întâlnit firesc experiența mea de peste 15 ani în evenimente, în România și în Anglia, pasiunea pentru estetică și design ancorată în celălalt copil al meu, SALT ON WAVES, dragostea pentru călătorii ca bijuterii, împreună cu dorința de a crea noi spații unde se dezvoltă alți oameni, accesând diferite surse de creativitate.

Spre deosebire de Filippo, eu nu mă pot scufunda la șapte metri, abia pot să înot. Nu fac cele mai bune paste și nu gătesc pește. Nu știu să merg pe Vespa, am învățat cu greu să vorbesc cu mâinile și, poate cel mai greu am învățat să mă relaxez suficient cât să cred că va fi bine, orice s-ar întâmpla. Încerc să mă apropii, piano piano, de naturalețea expresiei: Alla fine andrà tutto bene. Se non va bene, non è la fine.